La ce bun Zidul?

Posted on august 29, 2013 by Adina Bortă in Uncategorized

OLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERA

A fost primul concert la care am aplaudat cu inima stransa. Ceea ce aseara pe scena era arta si mesaj simbolic este la lumina zilei trauma reala, opresiune si abuz. In timp ce ma pregateam de concert, pe internet, in special pe pagina de Facebook curgeau valuri de mesaje despre proiectul de lege care ar permite exploatarea Rosiei Montana, un act, numit pe drept, de tradare nationala. Am urmarit spectacolul si am ascultat cantecele cu inima si cu mintea de acum. Au fost si multe clipe de intoarcere instantanee in trecut, din vremea studentiei, pe cand mijeam timid ochii de dupa zidul nostru istoric, mai straveziu decat caramizile de carton, dar atat de puternic incat si azi, la distanta a 24 de ani mai descoperim bucati din el, la granita dintre noi insine si lumea din afara noastra. Dar cel mai mult am trait la granita dintre acum si aici. Pentru ca aici era un spectacol grandios, ale carui cantece multi le cantau ‘’by heart’’ si cu toata inima si cu toata nostalgia adunata in zeci de ani si acum se intampla aici, langa noi, pe pamantul nostru, lucruri atat de grele incat am fi in stare sa folosim orice drept caramida pentru a ridica un zid care sa ne apere. Orice zi la munca, orice indatorire casnica, oboseala, stresul, ingrijirea copiilor, a parintilor in varsta si slabiti, orice act de cultura, orice e bun ca sa nu vedem ceea ce e dureros de vazut si acceptat.

‘’Mother, did it need to be so high?’’

Orice numai sa nu trebuiasca sa vedem cum bucati de tara sunt date aproape pe degeaba ca sa fie exploatate, distruse, imbolnavite si prin ele si noi. Pamantul are viata si depindem de el; daca ne imaginam ca putem fi mai sanatosi decat pamantul pe care il locuim, aerul pe care il respiram, apa pe care o bem si hrana cu care ne hranim, ne inselam amarnic – si amarnic nu e o figura de stil.

Pentru ce am mers sa vedem Zidul. Unii din iubire pentru Pink Floyd si muzica lor. Altii din nostalgia insufletirii din tinerete, poate chiar ca un act de onoare pentru Pink Floyd si pentru tineretea noastra. Altii si pentru copiii lor si ca o legatura intre tineretile parintilor si cele inmugurind ale copiilor. Altii din curiozitate; in fine, nu intentionez sa gasesc toate motivele. Dar m-am intrebat daca a vedea The Wall e doar un act de divertisment, de placere muzicala, de traire estetica. Pentru ca The Wall este un manifest. Si Roger Waters este un militant. Si pe drum spre casa, cu discul primit la iesire pe care citeam “Together we stand, divided we fall” ma intrebam, la ce bun The Wall. Daca nu ne inspira, daca nu schimba ceva in noi astfel incat noi cei de dupa sa transformati, putin altfel decat noi de dinainte atunci la ce bun. Putin altfel, dar cat de putin e destul? Pentru ca daca ne anima atat cat dureaza concertul si pana devine amintire, pretioasa, dar amintire, atunci e prea putin. Asa cred eu. Daca il lasam pe el sa militeze in locul nostru si ne adunam doar la concert sa inganam cuvintele si sa ridicam bratele in aer, atunci e prea putin. Roger Waters, Pink Floyd sau The Wall devin idoli atunci cand ii iubim si veneram pe ei in loc sa iubim actele lor si sa ne lasam sa fim inspirati, transformati de ele. Cand doar ne bucuram de spectacol si apoi mergem acasa si traim la fel ca inainte. Prin The Wall, Roger Waters ne aminteste ca trebuie sa trecem fiecare prin experientele noastre limita ca sa ajungem in punctul in care sa daramam zidurile din noi insine. Cu siguranta Rosia Montana este o astfel de experienta pentru locuitorii din zona. Si pentru inca o mana de oameni. Dar pentru noi, restul?

‘’Mother, should I trust the goverment?’’

Spre deosebire de Pink, noi am crescut in neincredere in guvern, in autoritatile statutului si partea cu adevarat tragica e acest sentiment national de neajutorare dobandita – suntem lipsiti de speranta, lipsiti de minima speranta ca avem putere sa influentam lucrurile. Si pentru ca avem constiinta cautam sa inabusim constant revolta interioara fata de guvern, fata de toti cei in pozitii de putere care comit abuzuri de putere. De cate ori nu spunem “Asa ceva e imposibil si inadmisibil” si totusi trec zile si vedem cum devine posibil si admisibil tacit, prin neputinta care ne inlantuie. Iar Roger Waters  a facut vizibile aceste lanturi pentru noi.

Am pierdut lupte in care am fi putut intra, dar ne infrangeam singuri inainte ca ele sa inceapa spunand ca nu sunt sanse de castig. Orice a avut pe cineva drag grav bolnav stie cum e sa iti mobilizezi toate fortele, toate resursele si toata energia pentru a-l ajuta si nimeni n-ar sta cu bratele incrucistae doar pentru nu ii poate fi garantata reusita. Ni s-ar parea crud si absurd un astfel de comportament. Pe care insa il avem cand e vorba de alte lucruri. Ceea ce imi spune cat cat de diferit de raportam la fiintele apropiate si cat de diferit la pamantul pe care il locuim si comunitatea in care traim. Si nu pentru ca am fi lipsiti de simtire. Dimpotriva, ne afecteaza prea tare si cautam sa ne proteja. Si pentru ca nu avem curajul pe masura simtirii. Cred ca asta e o crima comisa de comunism pe care abia acum incepem sa o vedem: infrangerea curajului. Comunismului ii datoram mentalitatea de infrant. Gasim in istoria noastra atatea acte de eroism si ne dam seama ca pentru noi patrotismul e ceva straniu; nu stim prea bine cum e asta. Ca ne-au fost pervertite aceste simturi si simtaminte fata de pamant si traditie si tara; iar mai apoi ne-am razvratit fata de tot ce fusese imbibat de propaganda comunista si acum e greu sa simtim ceva pentru cineva mai departe de noi, desi e de-al nostru. Ca suntem inlatuiti de aceste credinte negative ca suntem neputinciosi si de frica a ce am putea pierde. Asa cred. Eu una cred ca e din frica. Uneori pare a fi dispret. Dar cred ca e totusi frica.

Subiectiv cred ca ne simtim post-dictatura si pre-anticorporatism. In realitate cred ca suntem subjugati ambelor. Pe dinauntru si pe dinafara. Cu siguranta multi ne-am simtit bine auzind-l pe Roger Waters si mesajele lui profund sanatoase. Sufletul nostru s-a simtit acasa. Cum sa facem sa le pastram si exprimam si noi la randul nostru, sa ne simtim mai acasa mai des, nu doar cand evadam intr-un concert, intr-o carte sau piesa de teatru. Sa nu trebuiasca sa trecem prin viata amortiti. Cred ca asta e tema de casa de care nu ne scuteste nimeni si pe care daca nu ne-o facem la timp platim greu. Pe de o parte e o tema individuala si nu exista solutii generale. Pe de alta parte exista momente cand de felul in care se mobilizeaza o intreaga comunitate depinde viitorul ei si implicit a tuturor membrilor ei. Iar ce ni se arata in chiar aceste zile e despre pretul in bucati din Romania, in limpezimea apelor, in sanatatea noastra si desigur, a generatiilor urmatoare. Si de care nu  exista zid sa ne apere. Putem ridica ziduri, dar mereu in mijlocul lor vom gasi constiinta noastra, pentru ca acolo salasluieste ea, in centrul fiintei noastre. De aceea e si asa greu de amortit.

‘’Hey you, don’t help them to bury the light
Don’t give in without a fight.’’

Multi dintre noi am fost impresionati de actiunea locuitorilor Istanbulului. Sunt constienta ca asa curaj si darzenie nu se cladeste cu un concert, fie el si The Wall, dar daca ar fi un strop in plus de curaj in inimile noastre si daca l-am ingriji sa nu se piarda inca ar fi ceva. Un strop de curaj care sa se vada intr-una din actiunile noastre. Poate e participarea la o manifestatie pentru o cauza in care vredem sau ceva la care tinem, poate e o alta forma de a da glas credintelor si convingerilor noastre,  o actiune pentru care simtim un impusl si caruia ii dam curs in loc sa il trecem cu vederea; orice altceva decat pasivitatea. Pentru ca nimeni nu ne poate cere sa facem ce nu suntem in stare, dar nu putem visa sa fim in stare de acte mai mari nici peste ani daca azi nu facem pasul minuscul pe care il putem face. Si daca energia, gandurile si trairile de aseara ma vor duce pe 1 septembrie in Piata Universitatii atunci voi putea spune la ce a fost bun The Wall pentru mine.

’Hey you, don’t tell me there’s no hope at all
Together we stand, divided we fall.’’

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

  • Calendar

    [eventlist]
  • Arhiva

  • Categorii

  • tweets

    @adinaborta on Twitter